M-a bucurat acțiunea lui Victor Ciutacu și Mircea Badea. M-a bucurat nu pentru că peste o mie de oameni au ieșit în stradă să protesteze. Nu mă bucură niciodată gândul că unii oameni au ajuns la limita răbdării și că ultima soluție care le-a mai rămas este să își strige furia în stradă. Protestul de stradă nu este niciodată o bucurie în sine.
Dar ceea ce a reprezentat protestul de astăzi al celor doi jurnaliști constituie un prilej de speranță pentru societatea în care trăim. El a fost, de fapt, un gest de normalitate înr-o societate care se scufundă pe zi ce trece în absurd și anormalitate. Într-o țară amorțită de criză și de indiferență, protestul a rămas singura formă vie de implicare publică. „Să ieșim în stradă” a devenit singura opțiune de implicare în viața societății noastre, prea dezamăgită ca să mai poată reacționa la oricare alt stimul. Protestul a ajuns să fie injecția noastră cu adrenalină. Din păcate, ea vine tot mai rar și efectele sunt mai slabe.
Spuneam că m-a bucurat acțiunea lui Badea și Ciutacu pentru că ne-a dat un prilej de speranță. Ne-a arătat că, în ciuda lui Băsescu și a mogulilor, mai există totuși o fărâmă de solidaritate între jurnaliști. Astăzi, presa a ajuns să fie una dintre cele mai dezbinate profesii de la noi din țară. Iar jurnaliștii resimt mai mult decât oricine climatul infect care a pus stăpânire pe societatea în care trăim, pentru că ei trebuie să îl transpună în cuvinte și imagini, zi de zi, oră de oră. Din acest punct de vedere, sunt mai puțin importante numele celor doi jurnaliști care au organizat protestul de azi. Este mai puțin important motivul pentru care ei au făcut-o. Ceea ce contează sunt cei peste 1.000 de oameni care au venit alături de ei. Gestul lor înseamnă o licărire de speranță.
Protestul de marți ne-a mai arătat că există o limită peste care puterea politică nu are voie să treacă. Știu că prea mulți dintre politicieni, mai ales dintre cei care conduc azi România, s-au obișnuit să privească țara ca pe proprietatea lor. O proprietate unde legile, regulile și bunul simț sunt relative, ele se măsoară în funcție de banii din cont, înălțimea scaunului ocupat sau trăinicia relațiilor de partid. Și mai știu că de mult prea puține ori, oamenii de pe stradă mai îndrăznesc să critice „ordinea firească” a lucrurilor. Protestul din fața CNA a fost una dintre acele rare ocazii și trebuie prețuit cu atât mai mult.
Nu în ultimul rând, protestul lor mi-a dat mie personal o mare speranță. Mi-a arătat că în această țară mai sunt oameni cărora la pasă de libertatea presei. Mai sunt oameni care ies în stradă pentru dreptul lor la liberă exprimare. Știu că este greu să vorbești despre libertatea presei atunci când în țară sunt tot mai mulți oameni care rabdă de foame. Dar nici chiar în aceste condiții, nu avem voie să renunțăm la drepturile pe care le-am câștigat atât de greu în urmă cu 20 de ani.
Zilele acestea, în Rusia, un jurnalist de la Komersant a fost bătut cu bestialitate pentru opiniile pe care și le-a exprimat în paginile ziarului pentru care lucra. La noi, autoritățile statului încearcă să pună pumnul în gura presei prin includerea campaniilor jurnalistice ca vulnerabilități în Strategia Națională de Apărare. Ce diferență este între cele două cazuri? Niciuna. Realitatea este că la 20 de ani de la înlăturarea dictaturii comuniste, presa din România se confruntă din nou cu amenințarea groaznică a cenzurii. De aceea, pentru mine, cei 1.000 de oameni care au protestat la mitingul din fața CNA reprezintă o fărâmă de speranță. Ei sunt speranța că țara noastră nu se va mai întoarce niciodată la vremurile întunecate de dinainte de 1989.
www.carmenmoldovan.ro
